Securea din limba română provine din latinescul securis și slavonul sekira

Lingviștii au considerat mult timp că termenul „secure” provine direct din latinescul „securis”, care la rândul său provine din verbul latin „secō”, ce înseamnă „a tăia” sau „a reteza”. Aceeași rădăcină stă la baza unor cuvinte moderne ca „sectă”, „secțiune” sau „sector”. Totodată, se crede că și cuvântul „sexus” ar deriva din aceeași rădăcină.

Problemele apar însă atunci când examinăm corespondențele din limbile slave. În limbile slave balcanice, inclusiv în limba macedoneană, cuvântul pentru secure este „sekira”, evidențiind o influență slavească adânc înrădăcinată în regiune. Pe de altă parte, aromâna, un dialect sudic apropiat de româna nord-dunăreană, nu folosește termenul „secure”, ci are doar „băltag” (echivalentul în română veche) și „topor”, împrumuturi din limba turcă.

Situația este similară și în cazul cuvântului „seceră”, despre care se consideră că provine din latinescul „sicilis”, dar care are și o corespondență în sud-slavă, verbul „seče” însemnând „a tăia” sau „a reteza”. Contactul și suprapunerea acestor forme latine și slave au condus la consolidarea sincreticului actual din limba română.

Astfel, păstrarea termenilor „secure” și „seceră” în limba română a fost influențată în mod semnificativ de întâlnirea termenilor latini cu corespondențele slave, un proces asemănător celui observat la cuvântul „sfânt”, provenit din latinescul „sanctus”, dar modelat sub influența slavonului „sventŭ”.

Aceste observații dincolo de valoarea istorică aduc lumină asupra complexității și bogăției evoluției limbii române, precum și asupra influențelor cultural-lingvistice pe care le-a acumulat pe teritoriul balcanic. De asemenea, notele privind absența termenului „secure” în aromână relevă diferențele dialectale și influențele diverse care modelează substratul lingvistic românesc.