Coalițiile guvernamentale „monstruoase” și provocările democrației în România
Sistemul politic bazat pe alternanța bi-partidică stabilă, întâlnit în țări precum SUA sau Marea Britanie, a fost adesea privit ca un model ideal de guvernare. În realitate, această formă de stabilitate este mai degrabă excepția decât regula la nivel global. O demonstrație a acestui fapt este fărâmițarea politică excesivă, ce poate conduce la instabilitate cronică, după cum a arătat experiența Poloniei din 1991, când peste o sută de partide au candidat la alegeri, iar parlamentul rezultat era complet disfuncțional.
În multe state, guvernele de coaliție sunt inevitabile, în special în țările federale și multietnice, cum este Belgia. Acolo, separarea politică pe criterii etnice impune formarea unor guverne cu reprezentanți din toate comunitățile majore, cum sunt francofonii și flamanii. Acesta este un exemplu clasic al guvernării de coabitare, unde rivalitățile politice coexistă într-un organism guvernamental. România a cunoscut un asemenea regim în perioada în care președintele Traian Băsescu și premierul Victor Ponta, provenind din tabere politice opuse, au condus țara, generând o perioadă tensionată și o criză politică care a culminat cu primul referendum pentru suspendarea președintelui.
Victor Ponta, fost lider PSD și premier, a trecut de-a lungul anilor prin diverse identități politice, declarând în 2018 la Bruxelles că se consideră un reprezentant al dreptei, după ce mult timp fusese perceput drept social-democrat. Mandatul său a început sub auspiciile unei moțiuni de cenzură ce a dus la formarea guvernului USL, o alianță surprinzătoare între PSD și PNL, susținută și de minoritățile naționale, în special UDMR.
În alte țări, coabitarea poate genera crize politice profunde. În Franța, Jacques Chirac a dizolvat Parlamentul în 1997 sperând să-și întărească poziția, însă alegerile anticipate i-au adus o majoritate socialistă ostilă, determinând o coabitare dificilă ce a durat cinci ani. La fel, Italia a fost un exemplu de instabilitate politică cronică cu guverne care se succedau rapid, iar partidele erau adesea legate de lideri personali, precum Silvio Berlusconi.
Revenind la România, istoria ne arată că formarea „monstruoaselor coaliții” nu este o noutate. În timpul domniei lui Cuza, Partidul Național Liberal, condus de Brătieni, s-a aliat cu conservatorii pentru a-l răsturna pe domnitor, blocând reformele agrare promise societății. Ulterior, acesta s-a transformat într-o afacere de familie a clanului Brătianu, iar răscoala țărănească din 1907, reprimată sângeros, rămâne o rană istorică a partidului liberal.
În prezent, social-democrații europeni salută formarea guvernului PSD, cerând stabilitate și reforme care să protejeze cetățenii și să restabilească încrederea în instituțiile democratice. Secretarul general al PSE, Giacomo Filibeck, a subliniat nevoia unui executiv care să prioritizeze binele oamenilor în contextul provocărilor economice și sociale.
În ceea ce privește posibila alianță între PSD și AUR în România, este util să privim și la alte exemple europene, precum Grecia, unde în 2015 premierul Alexis Tsipras a format un guvern alături de partidul ultranaționalist Grecii Independenți, o combinație neobișnuită menită să asigure majoritatea parlamentară. Aceste situații subliniază faptul că, deși coalițiile „monstruoase” pot părea instabile sau paradoxale, ele reprezintă în multe cazuri modalități prin care democrațiile complexe pot funcționa în perioade dificile.
